Petrache Lupu-Ciobanul predicator

In acea vara a anului 1935, vestea ca Dumnezeu s-a coborat pe pamant, aratandu-i-se unui cioban de la Maglavit, s-a intins, in cateva zile, in tot Baraganul, din sat in sat si din catun in catun, pana a ajuns mai departe, in Moldova si Transilvania, ba chiar pana in Maramures. Oamenii au inceput sa coboare de peste tot la campie, pe malul Dunarii, sa il asculte pe Petrache Lupu si vorbele ce ii erau transmise de Dumnezeu. Pe jos, prin colbul Baraganului, sau in carute venite din inima muntilor, oamenii se intovaraseau pe drum si curgeau cu totii, cu sutele, cu miile, in acel sat necunoscut, numit Maglavit. Unii veneau din credinta, altii ca sa se vindece de vreo infirmitate trupeasca sau sufleteasca, altii sa asculte cuvintele lui Dumnezeu, rostite prin gura acelui cioban. Cu totii veneau si dormeau, se rugau si sarutau pamantul pe unde Dumnezeu zburase alaturi de Petrache Lupu. In doar cateva saptamani, islazul unde Petrache isi pastea oile a devenit neincapator pentru multimile venite sa il asculte. Sute de mii de oameni asteptau sa le vorbeasca. De la Calafat, de la Craiova si de la Bucuresti, alaiuri de preoti au venit sa vada daca e intr-adevar minune sau sarlatanie. Se cruceau, vazand sirurile de oameni intinse pe kilometri intregi inaintea intrarii in Maglavit si multimea ce asculta incremenita vorbele unui cioban analfabet, pana mai ieri surdo-mut. Nu stia sa scrie, nu stiuse niciodata sa citeasca, se iscalea punand degetul, insa vorbea ore intregi multimii, fara sa bea apa, fara sa manance nimic. Urcat pe un mic amvon improvizat, un barbat mic de inaltime, imbracat in itari si incaltat cu opinci, vorbea multimii ore intregi despre Dumnezeu, luminat si tinut parca de o putere nevazuta. Chiar si cand mai marii bisericii l-au luat la intrebari, el le-a spus mereu si mereu aceeasi poveste: cum se intalnise cu Dumnezeu, care ii poruncise sa indrepte lumea. La scurta vreme, in Maglavit au inceput sa se petreaca minuni. Oamenii cu suferinte sufletesti sau trupesti isi aflau vindecarea, si vestea lor aducea puhoaie de lume in lunca Dunarii. Oamenii faceau donatii, se strangeau gramezi de bani. Banii erau pusi in saci si sacii incarcati in carute, ce porneau incolonate, in pasul domol al cailor, spre Craiova, unde erau depusi la banca. Cu acei bani s-a inceput construirea unei biserici, exact pe locul unde i s-a aratat Dumnezeu lui Petrache Lupu. S-a inceput constructia de case pentru pelerini, de bai publice si toate celelalte trebuincioase multimilor ce veneau fara oprire.
Vestea celor intamplate la Maglavit a ajuns pana la rege si acesta a dorit sa il vada pe cioban. Regele Carol al II-lea a trimis o limuzina sa il aduca la palatul sau de la Peles. Iata ca Petrache Lupu putea sa transmita si "celui mai mare om din tara" mesajul lui Dumnezeu, asa cum acesta il sfatuise. Petrache a stat mai multe zile la palatul regelui. Carol i-a botezat cel de-al doilea copil, cu numele de Mihai, si i-a dat cadou o icoana de pret si o candela. Dar gloria nu l-a schimbat pe Petrache: imbracat cu aceiasi itari si incaltat cu aceleasi opinci taranesti, plin de bunavointa si modestie, le predica oamenilor mai departe, saptamana de saptamana. Apoi Romania a intrat in razboi si barbatii au fost luati in armata. Lumea a inceput sa se teama, crezand ca acesta este sfarsitul, propovaduit de Petrache Lupu: soseau focul, durerea si saracia, provocate de Dumnezeu. Generalul Antonescu l-a chemat atunci pe cioban si l-a luat cu el in avion. Au zburat pe deasupra frontului, si Petrache a spus o rugaciune pentru soldatii romani. Generalul i-a aratat, pe pamant, un fir argintiu, serpuitor: Donul. Unde raul facea un cot, acolo era linia intai a frontului. Petrache a privit, si dupa ce a spus rugaciunea, si-a intors ochii catre general: "Razboiul se pierde. Vin si trec rusii". Atat i-a spus generalului. La aterizare, acesta a dat ordin sa nu cumva sa ajunga asa vorba la soldati, sa ii demoralizeze. Petrache Lupu s-a intors acasa. A pornit apoi din Maglavit in pelerinaj prin toata tara, ca sa ajunga cuvantul lui Dumnezeu si la cei ce nu reusisera sa vina in lunca Dunarii.